Tags

Sursa: tymooreart.com

Sursa: tymooreart.com

Am participat weekendul acesta la conferinta despre trauma. Ce mi-a ramas insa cel mai pregnant in minte este ceva ce Vivian Broughton a zis in workshopul ei despre traumele simbiotice – traumele timpurii ale copilului in relatie cu o mama traumatizata la randul ei. Vorbea despre ce posibilitati are un astfel de copil odata ajuns adult; un adult ce inca poarta rani pe care nu le poate inchide pentru ca nu ii apartin, dar care poate ramane in scenariul inconstient de a incerca sa isi „vindece” mama pana la sfarsitul vietii. A spus foarte frumos asa:

It is too late now to have a happy childhood”/ „Este prea tarziu acum sa ai o copilarie fericita.

Nu a fost posibila o copilarie mai fericita decat a fost deja, ea ramane asa cum a fost si asta e ceva ce nu putem schimba. Putem cel mult sa acceptam.

Putem sa ne asumam trecutul, prezentul si sa construim un viitor diferit, mai constient si mai responsabil pentru noi insine. Pentru ca nu e prea tarziu sa avem o viata de adulti mai fericita si implinita. Sa reusim sa privim catre traumele noastre si sa integram partile fragmentate ale psihicului nostru. Sa privim la catre ceea ce putem face acum cu toate lucrurile care ni s-au intamplat. Sa ne conectam la partea sanatoasa care exista in fiecare dintre noi, cu resursele ei, pentru a iesi din automatismele psihice ce ne conduc si ne determina viata in asa fel incat sa putem alege.

Trauma simbiotica este o trauma aparte, o trauma pe care nu o putem adresa/ vindeca de unii singuri, ci avem nevoie de ajutor specializat; pentru simplul motiv ca este de cele mai multe ori inaccesibila constientului nostru, ceea ce simtim si vedem sunt doar urmarile. Si pentru ca ea se creeaza intr-o relatie (cea cu mama), ea  nu poate fi vindecata decat intr-o relatie (terapeutica, ca sa nu existe confuzii care sa ne duca in cautarea iubirii salvatoare).