hand-mirror-heart-reflection-photoMama, mami? Esti acolo?
Mama draga, imi lipsesti atat de mult…
Mi-ai lipsit toata viata. Cand eram speriata si nu stiam ca nu asa se simt copiii in general. Stiu, trebuia sa inteleg.
Mai stii cum ma trezeam dimineata inaintea ta si puneam ibricul de cafea sa o gasesti facuta cand te trezeai? Eram asa fericita sa te vad ca te bucuri chiar si pentru o secunda.
Florile pe care ti le cumparam din banii de buzunar in fiecare zi desi ma certai ca nu imi iau mancare din ei… tot pentru asta erau.
Si felicitarile de 8 martie pe care le faceam la scoala. Si notele de 10. Si premiile. Si olimpiadele.

Nu se intampla prea des sa te bucuri, viata n-a fost foarte blanda cu tine. Dar cu astea reuseam tot timpul. Daca eram cuminte. Desteapta. Frumoasa. Descurcareata. Ti se parea normal, nu ma felicitai prea mult, dar te bucurai. Si eu eram mai putin trista.
Dar mama, MAMA, tare dor imi era de tine…
Iarta-ma, mama, ca nu am venit la tine sa iti spun cand m-am indragostit pentru prima data, nu stiam ce mi se intampla sau daca am voie. Si nici cand am am suferit pentru prima data. Si nici a doua oara… N-am vrut sa te intristez. Acum mi-as dori sa o fac. Dar nu mai pot.

Sunt o femeie in toata firea acum. Puternica, dupa unii. De succes, dupa altii. Viata e buna cu mine. Nu ma plang.
Nu ma plang, draga mama, dar plang. Nu pot sa imi dau deloc seama de ce. Nu prea pot sa ma bucur defel de ce mi se intampla. Of, mama. Stii ce nu inteleg eu? De ce, atunci cand imi lipsesti cel mai mult, nu imi imaginez ca radem si ne bucuram impreuna? Si de ce imi imaginez cat de bine ar fi sa imi pun capul la tine in poala si sa plang. Sa plang pana adorm asa, cuibarita langa tine, in timp ce tu ma mangai pe par si imi spui ca totul va fi bine. Asta nu pot intelege. Ca doar nu s-a intamplat niciodata. Vreau sa fiu copil din nou. Se poate?

Este o poveste. Cu mici variatii pe ici colo, este povestea multora din femeile pe care le intalnesc in cabinet si nu numai. Dar nu pentru ele este scrisa. Ci pentru (viitoarele) mame.

Eram in vremea facultatii si una dintre profesoarele mele preferate a spus ceva ce mi-a fost dificil sa accept. A spus ca suntem femei si mame in acelasi fel cum au fost si mamele noastre. Nu puteam accepta in acel moment ca exista atat de putine grade de libertate dincolo de modelul de feminitate matern. Ca fidelitatea inconstienta pe care le-o purtam mamelor noastre face sa fie dificil sa fim cu mult mai fericite la randul nostru.
Multi ani de formare profesionala si auto-analiza m-au facut sa inteleg de ce lucrurile stau asa. De ce fericirea si bucuria, la fel ca multe altele, se intavata prin imitatie si ca este nevoie de modelul timpuriu gasit in parintii nostri si in speta in mamele noastre. Sigur, se ajusteaza si pe parcurs si nu este un verdict implacabil. Este doar mai dificil sa incerci sa consolidezi o fundatie odata ce ai ajuns la acoperis.

Alaturi de iubirea pentru ei, cel mai mare dar de viata pe care il putem oferi copiilor este exemplul propriei fericiri. Ca o busola care ii va ajuta sa paseasca chiar si pe  intuneric.

Advertisements