Cum gestionăm nevoia de spațiu a partenerului.

---

O relație presupune în mod sănătos un echilibru între nevoile noastre de a fi cu partenerul și de a avea și spațiu personal. 

Spațiul personal sănatos este timpul pe care mi-l acord mie separat de relația de cuplu, un timp în care mă reîntorc la mine, la activități care-mi fac plăcere, pasiuni sau timp pe care-l petrec separat cu prietenii mei.

Este un timp de care fiecare dintre noi avem nevoie pentru a ne păstra identitatea în cuplu, pentru a ne întâlni ca doi adulți întregi și nu ca doua jumătăți incomplete, așa cum ne încurajează multe imagini nerealiste ale „iubirii adevărate”.

Aceste așteptări nerealiste, ca odată ce sutem într-o relație stabilă, asumată, trebuie să facem totul împreună și să ne placă aceleași lucruri, sunt păguboase și au adesea la bază multe nesiguranțe sau propriile noastre restanțe emoționale.

Cum diferențiem spațiul sănătos de o distanță sau o izolare sau o ruptură care nu este benefică cuplului:

• Păstram conexiunea emoțională și comunicarea cu partenerul, chiar dacă suntem departe fizic de acesta. Mai exact, vobim, ne scriem, ne interesăm unul de celălalt și rămânem la curent cu ce ni se întamplă fiecăruia. 
• Exista un echilibru între timpul petrecut separat și cel petrecut împreună. Dacă pasiunile noastre, timpul pe care-l petrecem cu prietenii nu mai lasă suficient loc pentru timpul petrecut împreună în cuplu, acest lucru produce deservicii relației și ridică întrebări în legătură cu angajamentul și disponibilitatea noastră în relație.
• Momentele în care mergem către activități în afara cuplului nu vin pe fondul unui conflict sau al unei frustrări pe care nu le adresăm direct, ci le evităm, ca și cum am plăti o poliță.

Se întâmplă, uneori, ca lucrurile de mai sus să fie bifate, și totuși să avem dificultăți în momentele în care partenerul nostru alege să facă lucruri din care noi nu facem parte. Este posibil să trăim sentimente neplăcute cum ar fi nesiguranță, neîncredere, trădare, abandon. Să ne întrebăm în permanență ce face celălalt, să avem tendința de a-l verifica prin mesaje sau telefoane, a privi cu neîncredere sau suspiciune lucrurile pe care ni le spune. Să ne simțim, cu alte cuvinte, în pericol sau amenințați de nevoia de spațiu personal a partenerului.

În astfel de cazuri, avem nevoie să ne uităm mai mult și cu mai multă onestitate la noi înșine și la nevoile noastre și mai puțin la celălalt. Să ne creăm, la rândul nostru, dacă încă nu există, spațiu în care să ne descoperim, să ne construim semnificație și din care să ne luam sens și satisfacție personală. Cu alte cuvinte, să ne creștem gradul de autonomie și să învățăm să fim confortabili cu noi înșine. 

Ce anume ne face să tolerăm greu nevoia sănătoasă de spațiu în cuplu?

• Avem în funcționarea noastră psihică o teamă profundă de abandon și o istorie de viață în care am avut parte de separări îndelungate sau chiar pierderi timpurii ale figurilor de atașament primar. Am învățat că plecarea cuiva sau distanța poate echivala cu pierderea, așa că este ușor în prezent să retrăim acest gen de emoții, chiar și în situații în care nu este cazul.
  • Ce avem de făcut: este important să știm aceste lucruri despre noi, să fim constienți că teama noastră de abandon este ceea ce ne creează dificultăți și nu spațiul pe care și-l ia partenerul și să învățăm, treptat, să tolerăm acest disconfort. Să conștientizăm că trecutul este diferit de prezent și vedem că dacă partenerul meu pleacă – în oraș, într-o excursie, într-o misiune de lucru – el se și întoarce. A apela la ajutor specializat pentru a-mi aduce mai multă claritate, vindecare și a învăța noi abilități de a-mi regla disconfortul este oricând o idee binevenită.
• Ne este greu să avem încredere în oameni, iar acest lucru l-am învățat tot în relațiile noastre timpurii, care au fost abuzive (fizic, sexual sau emoțional), impredictibile și instabile. Acești ochelari prin care privim lumea în prezent, deși au ca scop să ne protejeze de noi abuzuri, fac adesea să vedem probleme unde ele nu sunt și reușim în felul acesta, în mod paradoxal, să recreăm în relațiile noastre exact tipul de înteracțiuni pe care ne dorim să le evităm, prin control, acuzații și reproșuri.
  • Ce avem de făcut: avem nevoie să învățăm că încrederea se mai și investește și construiește, nu doar se câștigă; desigur că acest lucru ne va fi foarte dificil, dacă nu suntem conștienți de rănile adânci pe care abuzurile pe care le-am trăit le-au lasat în noi și dacă nu ne îngrijim de aceste răni (de multe ori acest lucru nu este posibil fără ajutor terapeutic, mai ales atunci când avem de-a face cu abuzuri severe). Avem nevoie să identificăm momentele în care devenim reactivi și ce anume ne declanșează, să învățăm să punem limite sănătoase în relații, să ne identificăm nevoile și să le comunicăm într-un mod asumat și cu respect față de partener.
• S-ar putea să ne încadrăm în ceea ce poartă numele de personalitate dependentă – avem provocări semnificative, atunci când vine vorba despre autonomie, ne este greu să facem lucruri singuri, avem nevoie permanent de ajutor și de a fi împreună cu celălalt. Atunci când singurătatea este amenințătoare, avem adesea așteptări foarte nerealiste de la partener și o imagine distorsionată despre ce ar trebui să însemne o relație. Reperul nostru este mai degrabă într-o zonă de fuziune, partenerul trebuie să ne ghicească și să ne îndeplinească nevoile și putem simți cu ușurință sentimente de copleșire și abandon, atunci când partenerul își sastisface nevoia de autonomie. O astfel de funcționare psihică își are la bază relațiile timpurii cu părinți hiperprotectori sau autoritari care nu ne-au permis să ne construim propria identitate și autonomie.
  • Ce avem de făcut: provocarea noastră în acest caz este să ne creștem nivelul de autonomie, să ne expunem treptat situațiilor care ne provoacă disconfort și în care simțim ca nu ne vom descurca pentru a ne crește nivelul de competență și stimă de sine. Să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile nevoi și disconfort, pentru că doar apoi putem fi cu adevărat disponibili pentru o relație de cuplu matură.
• Ce putem face mai concret pentru a gestiona cu mai multa usurință momentele în care partenerul își ia spațiu pentru sine este să facem la rândul nostru același lucru; să folosim acele momente pentru a petrece timp cu propriii prieteni sau a cunoaște unii noi, a explora locuri sau activități noi, a descoperi ce ne face plăcere, chiar dacă toate acestea vor fi, pentru început, cu disconfort și greutate. 

Pe cât este de important să ne facem această autoanaliză și să ne identificăm puncte sensibile precum cele de mai sus, este la fel de important să ne asigurăm că nevoia de spațiu este corect înțeleasă și exercitată și de către partener: nevoia de spațiu personal nu echivalează cu izolarea, cu îndreptățirea sau cu fuga din relație, iar aici este nevoie să punem limite clare și să nu tolerăm abuzul.

Totodată, dincolo de ce aducem fiecare în relație, când vine vorba despre spațiul personal este esențial să avem conversații deschise și asumate despre acest subiect, în care să exprimăm clar care sunt nevoile și limitele noastre și să negociem cadrul în care fiecare dintre noi își ia spațiul, fie că se referă la frecvența cu care o facem, la ce avem nevoie de la partener atunci când lipsește pentru a păstra conectarea emoțională, sau la nevoia de predictibilitate în privința acestor momente (sunt anunțate din timp sau sunt niște momente fixe – spre exemplu, vinerea fiecare dintre noi are activități separate). 

Și, foarte important, să ne asigurăm că ceea ce creăm ÎMPREUNĂ este sufient de valoros și ne împlinește pe noi amândoi, astfel încât momentele în care suntem SEPARAT (și nu neaparat separați!) să fie doar ocazii după care să ne regăsim cu și mai mare drag și bucurie.

Articol scris pentru Thrive Global Romania.