Vine natural intrebarea ‘Cum adica nu exista vinovati!?’. Adica daca unul dintre parteneri inseala, sau raneste sau nu isi asuma rolul, nu poarta vina pentru asta? 

Poarta cu adevarat responsabilitatea pentru asta. Si pentru procesul personal mai profund care sta la baza unui astfel de comportament. De cele mai multe ori acest proces este nu doar profund, ci si inconstient.

Aducem in relatia noastra de cuplu multe din dinamicile disfunctionale dintre parintii nostri, si uneori unele si mai vechi – apartinand bunicilor sau strabunicilor.

Asta face ca relatia de cuplu sa nu mai fie, la un anumit nivel, una dintre 2 parteneri, ci o relatie dintre doua sisteme de familie.

Iata o secventa foarte elocventa si amuzanta in acelasi timp despre cum suntem (cel putin) sase “in pat” crezand ca suntem doar noi si partenerul.

Pentru a ne putea scrie propria poveste de cuplu, este necesar sa ne asumam responsabilitatea pentru “surplusul” pe care fiecare dintre noi il aducem in relatie mai degraba decat a arata cu degetul spre greselile celuilalt. S-ar putea sa fim surprinsi ca odata ce noi facem un pas, celalalt ne va urma.

Procesul de asumare a dificultatilor/ incurcaturilor cu care fiecare dintre noi intram in relatia de cuplu (si spun raspicat, nimeni nu face exceptie!) nu este unul facil. Presupune un travaliu de lucru cu sine, de auto-cunoastere si acceptare. De constientizare a bagajului personal care tot timpul ne va conduce inconstient catre persoane cu bagaj compatibil.

Atata vreme cat nu devenim constienti de dinamicile inconstiente pe care le orchestram noi insine in relatiile noastre, riscam sa ramanem niste marionete care se joaca de-a cuplul. Iar papusarul ascuns dicteaza sfarsitul piesei ce se joaca, doar cu mici variatii, dupa acelasi scenariu.